Nunta- rituri pre-liminare

           1.Peţitul

Dupa ce am vazut ocaziile în care tinerii puteau să se cunoască şi să se hotărască cu privire la un eventual soţ sau soţie, primul act premergător căsătoriei este peţitul. Despre acest moment hotărâtor aminteşte şi Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”: „dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite la părinţii ei oameni pe care-i numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor, ca să nu pătească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă însă că aceştia vor s-o dea, atunci se duc cu toate rudeniile mirelui în casa fetei.”
           Cu foarte mulţi ani în urmă, feciorul care vroia să se însoare trimitea o rudă foarte apropiată, obligatoriu bărbat, la părinţii fetei ca s-o „peţescă”, adică s-o ceară în căsătorie. Întrând în casă, peţitorul, după o discuţie pregătitoare în care abordează diferite teme gospodăreşti, întreabăcu subînţeles părinţii fetei:
           „- Am auzit că aveti de vândut fân şi otavă!”
           Stăpânul casei, înţelegând unde bate peţitorul, îi răspunde pe dată: „să ne grăim cu baba ţi cu fata.” Părinţii şi fata se retrag în altă cameră pentru a discuta împreună cererea peţitorului. În sfârşit, odată hotărârea luată de către „consiliul familial”, stăpânul casei i-o comunică peţitorului, cu aceleaşi subînţelesuri:
           „- Ne-am grăit cu baba me şi cu fata şi ne-am înţeles să vă vindem o claie de fân şi una de otavă. Dacă vi-i hia vă dăm şi o felderă de mălai şi una de grâu.”
           Oferta cu fânul, otava, mălaiul şi grâul constituie un răspuns afirmativ. Fata este de măritat şi se pot întelege. Dacă părinţii nu sunt de acord să-şi mărite fata după feciorul care o cere în căsătorie, capul familiei răspunde peţitorului:
           „- Iertaţi-ne, dar n-avem de vândut fân şi otavă, nici mălai ori grâu, ci numai paie de ovăs.”
           Întrând apoi direct în subiect, refuzul se face cu foarte multă diplomaţie şi politeţe:
           „- Feciorul îi tare bun! Îi din oameni de ominie! Ne place de el, da’ n-o putem mărita încă pe fată”, învocându-se diferite motive: că au nevoie de ea la lucru, că nu vrea încă să se mărite etc.
           De obicei feciorul se înţelegea cu fata, îi spunea intenţiile lui, iar aceasta trebuia să comunice cererea părinţilor. Urmează ca fata să discute cu părinţii, în general fetele discută cu mamele şi se înteleg între ele, urmând ca mama să-l convingă pe soţ, tatăl fetei, în puţinele cazuri când nu sunt amandoi de acord. Dacă părinţii cad de acord  dau dezlegare fetei să-i spună feciorului că sunt de  acord cu propunerea şi că poate veni cu părinţii pentru a se întelege asupra zestrei ce o va primi sau asupra altor probleme ce pot să apară. În multe cazuri, când nu sunt de acord părinţii şi nu vor nici în ruptul capului să o lase pe fată sau pe fecior să se „ia împreună”, găsesc diferite motive:           „- Api noi am lăsa-o să se mărite cu tine, da’ nu suntem pregătiţi să se mărite în câşlegile aiestea.”
           Şi invocă numeroase motive: că nu au făcut horinca şi că nu vreau să ia de împrumut, că fata nu şi-o gătat cămaşa soacrei etc. Atunci feciorul le zice:
           „- Şi dacă o aştept până în câşlegile celelalte, o daţi după mine?
- Api om vede ce-a mai si, că-i mult până atunci.”
Feciorul îşi dă seama că ar fi în zadar aşteptarea şi se orientează spre o altă fată. Întâmplator, dacă fata află c-o fost a peţi şi la alta, îi reproşează feciorului:
  „- Ai fost la ceielaltă şi n-ai căpătat. Amu zii la mine, amu-s bună şi eu!”
 Feciorul poate fi refuzat, dar dacă fata îl place, acceptă şi se mărita cu el. Dacă nu, ruşinea poate fi şi mai mare, dacă a fost şi la a doua fată şi „n-a căpătat-o”.
            Peţitul se păstreaza şi în zilele noastre, însă nu mai implică la fel de multi participanţi. Feciorul se duce şi „se înţelege” cu fata, iar în aceeaşi seară vine în casa fetei şi o cere părinţilor. Dacă feciorul este plăcut de familia fetei i se acceptă propunerea, iar dacă nu acesta este refuzat.

           2.Logodna(credinţa)
           În sfârşit, dacă părinţii s-au hotărât să-şi mărite fata, sunt invitaţi feciorul care a peţit-o şi părinţii lui să vină „pă văzute”. Dacă toate au decurs bine, feciorul invită fata împreuna cu părinţii ei să-i întoarcă vizita. Dacă mirele şi mireasa nu sunt din acelaşi sat, mersul „pă văzute”capătă o semnificaţie deosebită pentru fată. De multe ori se întâmplă ca ea să vadă pentru prima dată gospodaria unde „merge de noră”. Dupa ce viitorii cuscri s-au înţeles asupra zestrei fetei şi a feciorului, despre locul unde vor sta aceştia, se stabileşte data „credinţei”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara.
           Logodnicii, însoţiţi de părinţii lor şi de rudeniile mai apropiate, se duc la preot acasă, unde are loc „credinţa” sau logodna bisericesca. La sfârşitul ceremoni-alului, logodnicii schimbă între ei verighetele şi „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o petrecere cu ceteraşi, băutură şi mâncăruri, petrecere care ţine până a doua zi. Aici se ia un „blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în acelaşi timp şi cel ce o găseşte mai întâi se spune că va avea noroc. La „credinţă” participă rudeniile mai apropiate şi prietenii intimi ai logodnicilor, fiecare contribuind cu băutură. Mâncarea este pregătită de părinţii fetei, iar angajarea ceteraşilor şi completarea băuturii cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeaţă, destinsă:
                            „Mniresucă credinţâtă,
                              Spânzură-te de-o rătită,
                              De-a si bine spânzurată
                              Bine-a si şi măritată!
                              Măritată încă-i bine,
                              Da’ nu sie după cine;
                              Măritată-i bine tare,
                              Da’ nu sie după care.”
           În zori de zi, după ce pleacă „credinţaşii” spre casele lor, cuscrii, împreună cu mirii, fixează când să se meargă la „sânge”(analize medicale) că să poată depune actele la primărie pentru cununia civilă. Dacă se întârzie cu analizele,  se pot întampla multe, în unele cazuri se mai poate strica credinţa, dacă se arată un alt fecior mai bogat şi mai „de neam”. Acesta o poate opri să se mărite pentru că îşi dă seama că o pierde, de aceea „trebuie bătut seru până-i cald” ca să meargă totul bine.
            „ Logodna presupune rituri de separare şi rituri de prag şi ia sfârşit prin rituri de agregare preliminare la noul mediu.” Astfel, logodna simbolizează despărţirea de părinţi, iar datul mâinii şi schimbul verighetelor sunt rituri de agregare a noii familii.
           Dupa ce mirii au rezolvat cu analizele şi au „băgat zilele” la primărie, primăria le dă termen de gândire înainte de a spune „da” şi să primească actul oficial de căsătorie. La cununia civilă iau parte fraţii, cumnaţii, părinţii, stegarul şi druştele. Se merge la primărie cu o „uiagă de horincă” şi cu ceva de „îmbucat”, iar, după cununia la primărie, se serveşte câte o gura de horincă, se felicită mirii şi de data asta mirii sunt siguri că nu se mai poate întampla nimic şi că-i sigură căsătoria şi urmează pregătirile de nuntă.

Vestirile

Înainte ca nunta să aibă loc, preotul trebuie să strige de trei ori, în trei sărbători, „herdetişul”(vestirea nunţii în biserică), când merge lumea la biserică. Şi se spune aşa: „Măria lu’ Pătru lu’ Vasalie şi cu Ionu lu’ Grigore să vestesc pentru a-ntâia oară în vederea căsătoriei; dacă cineva are ceva împotrivă sau dacă cunoaşte ceva care ar si împotriva religiei, să anunte parohia imediat.” Se întamplă să fie neamuri între ei sau să fie fată ruşinată sau să fie alte motive. Lumea mai zice: „Părinte, nu ar si bine să se iei laolaltă că-s neamuri, îs veri de-al doilea sau de-al treilea şi îi cruce-n sânge” şi atunci preotul trebuie să verifice. Dacă-i adevarăt, preotul nu-i mai cunună, dar dacă totul decurge normal, dupa trei herdetişuri, se poate face nunta.

Chematul la nuntă
        Înainte de a se ocupa de nunta propriu-zisă, mirele şi mireasa merg a chema la nuntă. De obicei, chematul la nuntă se face înainte cu două săptămâni. Dacă nunta se face „detilin”, adică separat, mireasa şi druştele cheamă nuntaşii ei, iar mirele şi stegarii invită apropiaţii lui. Totuşi, din partea mirilor mai pot merge la chemat şi părinţii. Dar,la o nuntă de „bocotani”(oameni înstăriţi) se trimit chemători care invită întreg satul la nuntă. Este bine dacă se poate prinde o sărbătoare, că atunci lumea este pe-acasă. Mirele intră în casă, dă bineţe cu „Lăudăm pe Iisus”, gazdele răspund: „În veci, amin, să fie lăudat.” De obicei are loc un astfel de dialog:
        „- Noa, şăzi la daca-i zinit.
    -Api nu pot şide tare mult că am mult de îmblat.
               - Apăi şăzi un ptic, să nu ne fugă peţitorii.”
                  Atunci mirele se aşează, iar când se ridică spune:
                  „- Am zinit să vă chem să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă.
    - Da’, pă când-ii ?
    - Api, păste două duminici.
    - Să sie într-un ceas bun şi cu noroc, om mere, să sim sănătoşi. Dacă nu, om trimete fecioru or fata.
    - Bine dară, vă aşteptăm cu drag. Dumnezău să vă ajute!”
       Dacă cheamă alticineva din partea mirilor atunci zic: „S-o rugat mnirele(mnireasa) să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă, pă duminecă.” „Om mere, să aibă năroc!” Unii întreabă: „Da’ mare-i nunta? Cine le zâce?”
        Astfel, chematul la nuntă, ca moment ceremonial, „nu este numai un <prim pas al nunţii>, cum se considera indeobşte, ci aparţine în egală măsură şi fazei marginale a obiceiului...Consumându-se aparent inerţiile unui act protocolar, chemarea comportă destule semnificaţii care îi sporesc ponderea în complexul de acte ceremoniale nupţiale. Ea defineşte astfel, printr-o dublă deschidere semantică: una confirmatoare, îndreptată spre recunoaşterea ordinii existente în cadrul familiei, neamului şi mai departe în rândul întregii comunităţi.”
        Neamul a stat întotdeauna la temelia existenţei noastre: străbunii ne-au lăsat o serie de legi nescrise,  prin care trecerea noastră prin pragurile vieţii, era pazită şi ferită. Am moştenit o întregă zestre spirituală care sfidează vremelnicia, de aceea, în satele maramureşe, se mai poate auzi un duios cântec de fluier, se mai poate juca o învârtită şi se mai pot oficia atâtea ceremonialuri, luate parcă din lumea basmelor.