Ajunşi la casa unde se ţinea nunta, nuntaşii sunt întâmpinaţi  de socăciţă cu un „blid”(farfurie) de grâu. Ea strigă strigături anume, aruncând  grâu peste miri şi nuntaşi:
                          „Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs,
                           Mnirele-i din neam  ales,
                           Mnireasa-i floare din şăs;
                           Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară,
                           Mnirele-i de ziţă rară,
                           Mnireasa-i floare de  vară.
                           Eu ţâp grâu din tălgerel 
                           Mnirele ni-i frumuşel
                           Şi mnireasa ca şi el.
                           Eu ţâp grâu din  farfurie
                           Mnirele-i de ominie
                           Şi mnireasa aşe să  sie!
                           Eu ţâp grâu într-aurit
                           Mnireasa-i floare din  rât.
                           Ca şi grâul cel curat
                           Să le sie traiul dat.”
           Nuntaşii înconjură socăciţa de trei  ori, cu clopurile în mâini, ridicate peste capete pentru a putea prinde grâul.  Acest grâu, din clopurile lor, nuntaşii îl aruncă tot peste miri zicând: „Noroc!Noroc!Noroc!”  şi strigând:
                          „Holdă mândră şi rodită,
                           La mniri viaţă fericită.
                           Câte grăunţe în clop
                           Atâţia prunci cu  noroc!
                           La mnire şi la mnireasă
                           Bucurie multă-n casă.”
           După aruncatul grâului de către socăciţa,  mirii intră în casă. În portiţa de la şatră, mirii sunt întâmpinaţi de socrii  mari. La fel ca şi socăciţa, soacra mare le va striga mirilor aruncând peste ei  cu grâu:
                          „Zii-mi ceteraş mai cu  drag,
                           Să deştid portiţa larg
                           C-o sosât cine mi-i  drag.
                           Şi oi pune-o după masă
                           C-o zinit găzdoaie-n  casă.
                           Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs
                           Mnirele-i din neam  ales,
                           Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară
                           Mnireasa-i de ziţă rară,
                           Mnirele-i de ominie
                           Şi mnireasa aşe să  sie.”
           La rândul ei, mama miresei îi strigă  miresei, versurile având semnificaţia unor sfaturi date miresei care, trecând  de la adolescenţă, intră în lumea oamenilor maturi, a femeilor măritate:
                          „Floricică de pân iarbă,
                           Să trăieşti, tu , fată  dragă,
                           Să trăieşti, să-ţi sie  bine,
                           Să ai grijă şi de  mine.
                           Dumnezău să-ţi dăie  bine
                           Să nu mă faci de ruşine!”
                        Sau
                          „Tu, mnireasă, fătu  mneu, 
                           Ascultă ce-oi zâce eu:
                           Bărbatu’ oricum te-a  bate
                           Nu-ţi lua hainele-n  spate,
                           Până la mă-ta-i  departe;
                           Să ai cât de puţânele,
                           Până la mă-ta ţi-s  grele.
                           Sii bună ş-ascultătoare
                           Ca pământul sub  pticioare,
                           Ascultă de soacră-ta
                           Batăr unde te-a mâna,
                           Din pticioare să meri  iute,
                           Din gură să nu zâci  multe;
                           Din pticioare să meri  tare,
                           Din gură să ai răbdare.
                           De-a zice să calci în  foc,
                           Calcă, că-i ave noroc,
                           De-a zâce să calci în pară
                           Calcă, că-i ave  ticneală.
                            De-a si bună,  bine-a si,
                           De-a si ră, rău îi trăi,
                           Că bărbatu’ nu ţi-i  frate
                           Să gândeşti că nu te-a  bate,
                           Nici soacră-ta nu ţi-i  mamă,
                            Să gândeşti  că nu-l îndeamnă
                           Să-ţi mai tragă câte-o  palmă.”
           După ce se încheie aceste strigături, cu  un „ţâpoi” în mână, mirii înconjură mesele de trei ori. Se realizează astfel  cercul magic pentru a feri de rele noua căsnicie. În fruntea mesei sunt aşezaţi  mirii şi nănaşii, druştele şi stegarul, apoi restul invitaţilor. Tuturor nuntaşilor  li se serveşte mai întâi băutură, din „uiegile de jumătate înstruţate”,  paharele folosindu-se doar pentru miri, nănaşi şi unii invitaţi mai simandicoşi.  Un om de încredere, numit „paharnic”, are în primire băutura, iar socăciţa răspunde  de mâncăruri. Drept „paharnici” se aleg rudenii apropiate de-ale mirilor care  au grijă să umple sticlele cu horincă în momentul în care acestea se golesc.  După băutură urmează masa, care constă dintr-o supă de carne de găină, numită  „zamă de laşte”, din tradiţionalele sarmale, numite „cureti împlut”, carne  friptă, plăcinte, pancove etc. „Ţâpoii” care au la mijloc un fir de busuioc  servesc drept pâine. Mai nou nu lipsesc de la nunţile ţărăneşti „torturile”,  aduse de nănaşi, druşte sau de alţi nuntaşi.
                       
                       Jocul miresei
           După ce se termină de mâncat, mesele  se scot afară şi începe jocul. Bineînţeles, jocul este deschis cu „jocul miresei”.  Pentru jocul miresei nănaşii cer două „blide” pentru bani, care se pun unul  peste altul, iar stegarul ia mireasa şi o joaca primul. Stegarul este, după  mire, cel mai imporant din nuntă şi el trebuie să pună bani mai mult ca oricare  dintre nuntaşi. Se mai întamplă ca mama stegarului să mai aibă pregatit ceva:  un set de vase, o cergă sau o perină şi să le pună la jocul miresei. Urmează  apoi alţii care vor să joace mireasa, în timp ce stegarii strigă:
                          „Haideţi şi jucaţi  mnireasa
                           Nu ne tăt bdiciuliţi  casa;
                           Casa ni-i mândru gătată-
                           Mnireasa trebe jucată,
                           Brozbuţăle le-aţi mâncat
                           Mnireasa n-o-aţi  jucat.”
                        Sau
                          „Cine n-a juca mnireasa
                           La vară nu-i taie  coasa.”
                        Sau
                          „Cine-n lume s-ar afla
                           Să ne joace mnireasa?
                           Mnireasa-i a mnirelui,
                           Boii-s a nănaşului.”
           Când  lumea care joacă mireasa nu pune suficienţi bani în farfurie, stegarii zic:
                          „Nici i oarbă, nici i ştioapă,
                           Cu cinci bani nu să  mai joacă.
                           -Altu’ care are bani!”
           Jocul începe un pic cam greu pentru că  nuntaşii aşteaptă unul după altul, să vadă care cât pune, să nu se facă de ruşine  că pun în joc prea puţini bani. În general se pune, la început, să zică toţi  ceteraşii pe o strună, să nu mai fie muzică nici într-o cameră, pentru ca toţi  nuntaşii să se-nghesuie să joace mireasa. Ceteraşii trebuie să comunice tot  timpul cu nănaşii, să fie atenţi, că în funcţie de bani se zic şi învârtitele.  Banii sau cergile sau alte obiecte care se pun, se aşează pe farfurie şi când  se iau jos ceteraşii trebuie să oprească învârtita. Cei care nu ştiu să joace  sau sunt mai bătrâni şi nu pot „învârti”, pun bani şi îşi arvonesc un nepot sau  pe cineva drag lor, care joacă bine, să danseze cu mireasa. E o mare onoare să fii  plătit de către cineva să joci mireasa. Înspre final joacă mireasa şi nănaşii.  Bineînţeles că se cântă învârtita nănaşilor, iar nănaşul ia toate nănaşele la  joc , ca să nu se supere, împreună cu mireasa, şi învârte cu câte trei-patru  femei odată, ceea ce-i foarte greu, „da’ n-are ce să facă dacă i-o trebuit să  sie nănaş.” Când toată lumea a terminat de jucat mireasa, vine mirele să răscumpere  mireasa şi de data asta toată lumea se înghesuie să vadă câti bani pune mirele,  însă stegarul nu dă mireasa până nu e mulţumit de suma de bani pusă. Mirele începe  cu bani mărunţi şi-i pune în „talger ca să sune şi tot scoate din jeb, până  pune toţi banii”, numai astfel primeşte mireasa să o joace. Se trece prin mari  emoţii, căci din momentul acesta mireasa este a mirelui şi el are drept deplin  asupra ei.
           După  jocul miresei se face „bărbătescul”, joc la care iau parte numai bărbaţii şi,  eventual, unele femei care ştiu să-l joace foarte bine. Când se termină bărbătescul  începe „învârtita”, joc tradiţional din Maramureş. La nuntă se mai joacă  „baraboiu” – un fel de joc în care perechile îşi schimbă partenerii - , „mătura”  – un joc în care un fecior joacă mătura şi, când muzicantul trage cu arcul, îşi  lasă mătura şi-şi caută parteneră; cine rămâne fără parteneră va juca mătura-,  sârba, „raţa” – joc în cerc, în horă, în timpul căruia se strigă. În timpul  acestor dansuri toţi feciorii strigă pentru a crea o atmosferă şi mai veselă:
                          „Frunză verde, tri scăieţi,
                           Hai la nuntă, măi băieţi,
                           Care vreţi, care puteţi, 
                           Care nu, mai rămâneţi.”
                        Sau
                          „Asta mândră care-o joc
                           Dăie-i Dumnezău năroc
                           Şi la mă-sa sănătate,
                           C-o făcut-o lată-n  spate.”
                        Sau
                          „Zadea mândrii dinainte
                           Rău m-o-nnebunit de  minte,
                           D-apoi ceie dinapoi
                           Nnebuni-ne-a p-amândoi.”
                        Sau
                          „Stiu că nu-s din Şugătag
                           Ce-a zâce mândra să  fac,
                           Că-s fecior de pă Cosău,
                           Face mândra ce zâc  eu.”